Lângă biroul nostru era până de curând un teren liber. Nimeni nu știa cui aparține, toată lumea parca pe el când găsea loc disponibil. Intrau cam treisprezece mașini parcate în spic și patru tomberoane de gunoi – fiecare aparținând firmelor din vila în care ne avem sediul. Spațiul părea amenajat pentru asta. Avea o alee pavată, pe mijloc, pe toată lungimea lui, locurile destinate mașinilor fiind pietruite.
La începutul anului, cam la doi ani după ce ne-am mutat aici, am fost înștiințați că terenul are un proprietar și că nu mai avem voie să parcăm în locul respectiv. Două zile mai tarziu, un gard tipic avea să blocheze intrarea și a fost ridicat de doi muncitori în mai puțin de o zi.
Locurile nostre de parcare au dispărut brusc. Ne obișnuisem să parcăm acolo, așa că, natural, l-am întrebat pe proprietar dacă poate să ne închirieze câteva locuri de parcare pentru mașinile din firmă. Ne-a răspuns că nu s-a hotărât ce vrea să facă pe spațiul respectiv, dar că el s-a săturat să ne parcăm noi mașinile acolo. Poate că răspunsul a fost dat la nervi, sau poate că într-adevăr se săturase omul să parcheze oricine pe terenul lui. Avea tot dreptul de proprietar să facă ce vrea cu terenul lui și să țină cu dinții să dovedească că poate!
Nu asupra acestui lucru aș vrea să mă opresc acum. Ce nu înțeleg este: de ce preferă să piardă lunar o sumă frumușică de bani, doar pentru că s-a săturat să parcheze oricine acolo, pe terenul lui.
Cred că ar putea închiria lejer cu 50 de euro locul de parcare, ținând cont că e la mai puțin de zece minute de mers pe jos de Piața Victoriei. Sunt cel puțin 650 euro lunar sau 7.800 euro anual, pentru care nu ar avea nicio bătaie de cap.
Sunt bani pe care nu îi pierde, dar nici nu îi câștigă. E un interes pe care nu îl acoperă – să obțină niște bani, pentru că ține de o poziție – să nu mai parcați acolo!
De câte ori, în negocierile în care suntem implicați, pierdem din vedere ce ne dorim cu adevărat să obținem la sfârșitul zilei – valorificarea unor oportunități, doar pentru că ținem cu dinții să avem dreptate? Și, poate că în final avem – dar cu ce cost?
Sabin
